Aiureala

Te urăsc. Cred că ai auzit vorbele astea de multe ori, aşa-i ? Ori le-ai adresat tu cuiva, ori ţi-au fost adresate ţie. De multe ori aceste doua cuvinte ne caracterizează în perioada aia tulbure pe care oamenii mari o numesc adolescenţă. Da, parcă atunci toată lumea este împotriva noastră şi luptăm singuri şi neînarmaţi impotriva lor, singurele persoane care ne înţeleg şi ne sprijină sunt „semenii” noştrii, da, adolescenţii.

Urâm totul şi pe toată lumea. Şi toată lumea ne urăşte. Poate că dramatizez prea mult, poate că episodul de astăzi m-a marcat prea tare. Dar nu ştiu, nu mai ştiu. Tu ce spui ? Oh, scuze, am uitat, eşti doar o bucată de hârtie colorată, dintr-un caiet colorat. Uneori aş vrea să fii real. Tu mă cunoşti cel mai bine, ar fi drăguţ de-ai fi ca şi jurnalul lui Tom Ridley [ am scris bine numele ? ], iar răspunsurile tale ar apărea pe foaie iar apoi ar dispărea. Ar fi frumos de-ai fi ca un prieten cu care corespondez prin scrisori, eu ţi-aş trimite scrisori iar tu mi-ai răspunde, cu sfaturile tale înţelepte.

Am nevoie de cineva, ştii ? Am nevoie de cineva să mă înţeleagă, cineva să-mi fie apropiat, să mă cunoască, să mă sfătuiască. Poate că sună puţin cam egoist deoarce cer atât de multe şi nu ofer nimic, însă i-aş oferi orice mi-ar cere de mi-ar rămâne devotat.

Ştii ... în ultima vreme m-am gândit mult. Sunt în stare să lâncezesc ore în şir în pat, cu ochii în tavan, gândindu-mă. Îmi doresc să fie aici ... cine ? El.

Zicea o fată cândva: „În jurnalul oricărei fete trebuie să fie vorba despre un el” . Ei bine, şi în jurnalul meu este vorba despre un el, numai că nu îl cunosc. Nu l-am găsit şi am început să mă îndoiesc de faptul că îl voi găsi vreodată.

Ştii ... ( da, am observat şi eu că am un tic cu cuvântul ştii ) la câte pretenţii am eu nu cred că voi da de el vreodată. Cerinţele mele sunt prea aproape de perfecţiune iar pefecţiunea nu există.

Iarăşi trec printr-o criză dinaia ... în fine. Nu ştiu.

Unde îl pot găsi ? Spune-mi. De-ar exista o maşină căreia să-i dau comenzi iar tipul să iasă exact cum vreau eu, ooh, ar fi perfect ! Numai că nu există şi nici nu ştiu de va exista ...

Sau să fie un număr de telefon la care suni şi dai comandă, ca la pizza :

„Unul înalt, brunet, cu ochii albaştrii vă rog !”

Sau mă rog, nu contează culoarea ochilor şi a părului ( numai să nu fie roşcat, nu mă dau în vânt după ei ) atâta timp cât mă face să râd. Asta apreciez eu la o persoană, să aibă umor, să ştie de glumă şi să fie în stare să ma facă să râd şi să facă haz de sine însuşi.

Mereu am impresia că cer prea multe. Dar aşa sunt eu. Vreau să mi se dea totul de-a gata. Că tot veni vorba, cine n-ar vrea ?

Hum, cu cine vorbesc ? Cu mine însumi, ca de obicei. Eu mă ascult, eu mă aud.

Ce final jalnic.